În timp şi spaţiu

 

Timpul şi spaţiul ne limitează, sau ne amplifică existenţa. Time is money!
Indiferent de momentele vieţii, este imposibil să nu fim influenţaţi de timp.
Timpul ne poate fi aliat sau duşman.  Spaţiul este definit, diferit de fiecare dintre noi: spaţiul personal, spaţiul general….totul este dependent de ceea ce vrem, cum vrem şi de ce vrem!
De câte ori nu se întâmplă să stăm în faţa calculatorului, aşteptând ca acesta să-şi facă conexiunile pentru a ne lega în timp, călătorind prin spaţiu, cu cei dragi nouă ?
De multe ori stăm şi aproape ne rugă de computer să-şi facă treaba, să transmită tuturor componentelor comenzile necesare pentru a ne putea face treaba….. Mai facem câte o mică gimnastică în jur, prin paşi mărunţi, dar nu prea mulţi sau îndepărtaţi, pentru a nu ne împiedica de cablurile pe care le-am tot poziţionat pentru a verifica diverse conexiuni.
Folosind tableta, este mai greu să citim mesajele, să tastăm şi parcă este ceva prea mic, pentru zile atât de importante!  Orice tabletă este utilă, dar nu atunci când ai multe documente de editat, de căutat….
Telefonul … şi mai şi! Când reuseşti şi tu să scrii două vorbe, trei prostii… ai un apel, iar din neglijenţă pierzi toată munca!
Laptopul pare soluţia ideală, cu menţiunea, că ecranul uneori pare prea mic…Asta şi în cazul în care nu consumi anumite licori bahice! 🙂
Dar orice problemă are o soluţie. Poate fi folosit calculatorul în loc de laptop.  NU este vorba de cel vechi, cu monitor, unitare centrală, zeci de cabluri…
Orice s-ar spune sau se va descoperi în domeniul tehnologiei, tot calculatorul este la înălţime! Ochii văd, inima cere, iar sufletul…🙂

Viaţa publică

Fiecare dintre noi avem propriul nostru public. Viaţa deşi este una privată, întotdeauna se intersectează cu viaţa publică. Indiferent de profesie, familie, relaţii existenţiale, avem o imagine publică care ne reprezintă în societatea de zi cu zi.
Pe rând, suntem actori, spectatori, la ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi în comunicarea cu cei din jur.
Viaţa însăşi este o scenă, pe care toţi urcăm şi avem câte o stea care străluceşte, mai mult sau mai puţin. De noi depinde cum arată şi cât va exista, steaua noastră.
Fie că activitatea noastră publică este mai intensă online sau offline, trebuie să acordăm credit celor din jur, să convieţuim împreună şi să ne dezvoltăm personal.
Fiecare articol de pe blog este cu un scop bine stabilit, are un obiectiv, pornind de la anumite ipoteze care se verifică, sau nu, în timp. Pentru unii dintre bloggeri, blogul este prima casa, prima realizare din propria lor viaţă.
Pentru a nu pierde încrederea, trebuie păstrată linia armonică a legăturilor care s-au realizat şi care nu trebuie neglijată, pierdută. Orice încredere se obţine cu greu, iar uneori, se pierde mult prea uşor. Dezamăgirea este dureroasă, dar uneori, poate fi un pas înainte spre o nouă oportunitate.
Fiecare blogger are nevoie de un credit personal, pentru a îmbina utilul cu plăcutul, alături de cei din jur. Latura personală a vieţii, de multe ori se pierde în latura publică, alături de spectatorii fideli sau ocazionali.
Din momentul în care păşim în lumea de afară, în lumea publică, deja suntem pe scenă şi trebuie să ne realizăm rolul propus, pentru a nu dezamăgi.
Viaţa este ca un tren, care opreşte în mai multe gări, iar oamenii, publicul urcă sau coboară în fiecare staţie, unde se opreşte. Cu cât trenul este mai plin, cu atât publicul este mai larg. Trenul trebuie să-şi urmeze calea, fără a se abate, pentru a nu sperie călătorii, care-l pot părăsi pentru a găsi alte căi de deplasare, alte pasiuni, prieteni.

 

Publicul nu va fi niciodată acelaşi, întotdeauna va oscila cu anumite procente, în funcţie de ceea ce primeşte, de spectacolul din viaţă, de interese, de dorinţe şi de multe alte raţiuni specifice fiecăruia.
Important este, ca indiferent de probleme, necazuri, supărări, eşecuri, fiecare să-şi continue drumul, chiar dacă trebuie să se deplaseze pe căi ocolite. 
Omul, în genere, fiind fiinţa care posedă inteligenţă, este ca o trestie în bătaia vântului, care se îndoaie, dar nu se rupe!

Pericolul din autobuz

 

Nu am mai fost de mult timp cu autobuzul…. Nu cred că voi merge din nou, prea curând!
În primul rând vine încet, de parcă ar urmări un melc… O fată din staţie vorbise cu trei prieteni de-ai la telefon în timpul de aşteptare… Iar fetele vorbesc mult în general…
După ce am urcat în autobuz, uşile s-au închis şi toată lumea se agita. Peste 70% din călători vorbeau la telefon. Unul dintre ei, chiar ţipa, probabil nervos pe auz… iar altul îl imita, dar din câte am aflat toţi cei prezenţi, era din cauza prietenei, cu care se certa.
Cred că trebuia să vorbesc şi eu la telefon, nu de alta, dar poate nu remarcam vântul care bătea prin încheieturile mijlocului de transport în comun.
O nouă staţie. Un bărbat se opreşte pe scară vorbind la telefon, încurcându-i pe ceilalţi la urcare… Of telefonul!
Următoarea staţie, pe aceeaşi scară, o femeie se opreşte şi vorbeşte cu cineva de pe trotuar. Telefonul este de vină… , pur şi simplu, pentru că ea nu avea aşa ceva! Sau scara…
Autobuzul îşi continuă traseul. O fetiţă vorbeşte pe mobil cu prietena ei. Hm! Azi mâine şi bebeluşii comunică telefonic!
O femeie îşi validează biletul gesticulând. Loveşte din greşeală peste mână pe un tânăr, căruia îi pică pe jos, telefonul, iar femeii, poşeta. Amândoi se uită insistent, unul la celălalt, în timp ce-şi recuperează bunurile. Poşeta este întreagă, dar telefonul …pa! 
Bărbatul priveşte spre femeie, care ridică din umeri: „Ghinion”, după care-şi continuă, atât drumul prin autobuz, cât şi convorbirea telefonică. Ceilalţi călători se feresc din calea ei, mai ales un adolescent, care-şi şterge telefonul şi-l bagă repede în buzunar. Abia a primit bani de la părinţi pentru mobil, iar acesta  costă ceva…. Însă poate fi şi reparat, dar telefonul rămâne inutilizabil în minutele necesare reparaţiei…
Între timp îmi sună telefonul, mă uit atent în jur, răspund monosilabic şi aştept salvarea! Adică să cobor cu bine din bătaia vântului şi a poşetelor!

Femeia și timpul

 

Femeia își termină repede machiajul, iar în timp ce se încălță își ia și poșeta de pe cuier. Își pune ultimul pantof, timp în care soarbe o înghițitură din cana de cafea, cu grijă pentru a nu se păta.
Deschide larg ușa, iese, o încuie și o verifică cu grijă. Începe să alerge pe scări, iar zgomotul tocurilor îl anunță pe vecinul de la trei că e timpul să iasă pe balcon pentru a o admira din spatele florilor.
Femeia ajunge la mașină, o deschide și aruncă poșeta pe bancheta din spate. Pornește mașina și merge încet cu spatele pentru a nu lovi mașina de alături.
Scăpând cu bine din parcare, pornește în viteză spre bulevard. De această dată nu s-a încadrat nici regulamentar, nici în timp. Așteaptă să plece cei din fața ei, pentru a schimba banda, să se încadreze în sensul dorit. Când ajunge la intersecție, semaforul devine roșu, iar cifrele care se derulează devin tot mai apăsătoare.
După un timp, femeia ajunge la destinație dar găsește cu greu loc de parcare. Aleargă spre birou, trecând zâmbitoare prin fața paznicului, a clienților și a șefului care o privește, spunând:
– Iar ai întârziat trei minute!
Femeia zâmbește, privește la cafeaua care va fi din nou consumată peste câteva ore, rece.
Își aduce aminte că a doua zi dimineață are programată sedința de epilare. Își cumpărase niște creme și vroia să le încerce. Va mai pierde 12 minute, din care va scădea cele șapte minute de spălat pe cap…
Femeia privește ceasul constatând că trebuie să alerge după timp.
Femeia privește ceasul și deja intră în panică. Își pregătește repede materialele, își aplică produsul nou și continuă să-și pregătească lucrurile. Își bea cafeaua și apoi se machiază…. Își termină epilarea, se încalță, ia poșeta, deschide larg ușa, o închide și o verifică. Își privește ceasul și păsește agale. Ajunsă în parcare își pornește mașina, intrând pe bulevard, moment în care apare pe balcon, vecinul de la trei.
Mașina se încadrează pe banda ideală, semaforul este de culoare verde. Ajunsă la destinație, găsește repede loc de parcare. Păsind în locație, paznicul o privește uimită, aruncând o privire asupra ceasului. În urma ei, apare și șeful, care se oprește privind și el spre ceasul de la intrare, apoi la cel de la telefon.
Femeia își ocupă locul la birou, savurându-și cafeaua. Clienții încă nu au ajuns. Încep să apară și colegele ei, una câte una…  Femeia privește ceasul constatând că timpul aleargă după ea. Simte că are un farmec aparte!