Ceasul antrenoarei

   In cantonamente, antrenoarea mi se parea nemiloasa. Nu-i pasa daca gerul facea pietrele sa crape sau ma durea tot corpul de atata alergat, trebuia sa-mi fac programul, iar ea scotea cele doua ceasuri de mana  cu cronograf si striga la mine sa-mi depasesc recordul personal.

   Ma punea sa alerg pe teren drept si pe dealuri, as fi putut sa inconjor tara, daca as fi pus kilometrii cap la cap. Cand simteam ca nu mai pot respira de efort si nu ma mai tineau picioarele uram acele ceasuri , dar cand se canta imnul pentru mine si primeam medalia, uitam antrenamentele dure.

    Antrenoarea mea tinea la acele ceasuri ca la ochii din cap. Pentru mine erau niste banale ceasuri dama  care-mi faceau viata amara.

   Intr-o zi, cand ea nu a fost atenta i-am luat ceasurile si i le-am aruncat intr-o prapastie. A fost foarte suparata, dar am continuat antrenamentele. Imi numara cu rigurozitate secundele, le nota pe un carnetel si le transforma in minute. Depunea o munca titanic, iar atunci am realizat cat de mare era raul facut: si ea depunea o munca uriasa pentru medaliile mele. Nu poti sa castigi, daca nu-ti depasesti limitele. Adevarata competitie are loc mai intai cu tine si dupa aceea cu ceilalti.

    M-am calificat la olimpiada si nu credeam sa mi se intample ceva atat de frumos. Munca s-a intensificat atunci, fiindca si eu ca si antrenoarea doream medalia de aur.

   Toata cursa o repetam in minte si inainte de culcare: startul, tactica, spintul final, aplauzele de la sfarsit si turul de onoare al stadionului cu steagul Romaniei pe umeri, apoi ceremonia de medaliere.

   Peste cateva luni imi stergeam lacrimile de bucurie, cand drapelul national era pe cel mai inalt catarg. Am primit multe recompense materiale si fiindca ma simteam vinovata de ceasurile aruncate si de secundele numerate de ea, i-am cumparat o duzina de ceasuri de pe Ceasmania, iar ea mi-a raspuns zambind:

  -Povestea se repeta. Si eu i-am facut ca tine fostei mele antrenoare…